Arbitrii sunt personaje necesare fotbalului, atât din punct de vedere practic, cât și teoretic. Sunt cei care controlează o partidă și cei care pot schimba soarta unui meci mai repede decât oricare fotbalist.

Uneori sunt mai puternici ca Messi sau Cristiano Ronaldo, iar alteori nu-și fac simțită prezența decât în foaia meciului. Sunt unul dintre paradoxurile fotbalului.

Greșesc, că se spune că a greși e omenește, iar noi încă nu am descoperit omul perfect. Nici măcar în fotbal. O fac intenționat, din neștiință sau din lipsă de valoare. Pot avea de partea lor și celebrul "nu a fost poziționat cum trebuie" sau "s-a lăsat păcălit".

Meseria de arbitru e grea, iar deseori devine mai dificilă ca cea a fotbaliștilor ce pierd luni de zile prin cantonamente. Lor li se cere perfecțiune într-un domeniu în care aceasta nu numai că nu există, dar nici nu dă semne că ar putea face cunoștință cu sportul rege.

Iar când o echipă nu obține rezultatul dorit, arbitrul devine acel țap ispășitor, menit să pună în umbră evoluțiile slabe, gafele de proporții sau incompetența unei echipe.

E mai simplu și mai la îndemână să arăți cu degetul un străin, decât pe tine și pe ai tăi. Iar noi, oricât am blama fotbalul intern, plin de personaje caraghioase și lipsite de fair play, suntem martori ai fenomenului "tunurile pe arbitrii" și în afara fotbalului mioritic.

Se întâmplă și în Spania, unde forțele Real și Barca au devenit mai atente cu arbitrii decât cu jocul propriu, se întâmplă în Italia sau Franța. Se întâmplă în Liga Campionilor sau Europa League, se întâmplă oriunde se joacă un meci de fotbal.

Fie că motivele sunt sau nu valide, arbitrul este scos întotdeauna principalul vinovat. Și asta pentru că incompetența este boala cu cele mai multe remedii. De la terenul de joc și lipsa suporterilor, până la arbitrii și deciziile lor.

Articol oferit de FotbalTop