N-am mai alergat de sâmbătă când am făcut 12 kilometri. Am răcit. M-am uitat duminică la televizor şi am văzut startul la semimaratonul Gerar. Brusc, am simţit că aş fi fost foarte fericit să fiu acolo, deşi, nici măcar nu mă înscrisesem.

Îmi place evenimentul, dar nu cred că o să particip. Condiţia pusă la înscriere, cea de a face parte dintr-o echipă de patru alergători, mi se pare ciudată şi împotriva unei reguli fundamentale a curselor - cea de competiţie solitară. Chiar şi ştafeta e o înlănţuire de curse solitare. Dar luaţi asta doar ca pe un punct de vedere.

E prima dată de cinci ani când răcesc după o cursă. Am mai alergat la minus 10 grade Celsius, dar de data asta am cedat. Nu sunt căzut, nu fac temperatură, nici măcar senzaţia de epuizare n-o am, doar îmi curge nasul şi sunt răguşit. Parcă am mâncat un kilogram de îngheţată în cinci minute.

N-am mai alergat de sâmbătă. Toţi muşchii îmi strigă să ies din casă şi să fug, raţiunea îmi zice să mai aştept ca să nu întorc răceala din drum. E cumplit să n-am dureri de picioare şi totuşi să nu pot alerga.

Aşa că, pentru a compensa lipsa de alergare, m-am pus pe exerciţii de forţă. În principal, flotări, abdomene şi genuflexiuni. Cel puţin, gerul o să-mi umfle muşchii.

Marea problemă e că de când s-a stricat vremea, nu mai pot să ţin scorul - adică timpii mi s-au dat peste cap. Am mai păţit asta şi în alţi ani. Am constatat că la un kilometru alergat pe zăpadă pierd cel puţin zece secunde în comparaţie cu deplasarea pe teren uscat.

După o săptămână de iarnă, abia aştept să vină primăvara. Voi?