Siguranța înainte de toate! Acum că mutarea lui Renan a fost înfăptuită, pot completa analiza ei din faza zvonistică.

Observ o mare întindere a părerilor. De la ”am distrus echipa CFR-ului doar pentru un milion”, ”am vândut perla tocmai când atacam campionatul” și până la ”mamă, mamă, ce afacere!”. Fiecare are aplicabilitate în plan real, fiecare își are temeiurile sale de argumentație.  Cred însă, așa cum am spus și acum 2 zile, că mutarea lui Renan nu poate fi analizată final tocmai acum, fiindcă este clar că a plecat cineva și va veni altcineva (poate nu vorbim doar despre un singur jucător). E imposibil să nu se întâmple asta! Putem așadar să cântărim corect afacerea doar în momentul în care îl vom compara pe Renan cu cel care va veni în locul său, cel care va trebui la rândul său să fie ”o afacere”, fie împrumut avantajos, fie jucător cu potențial de revânzare cu preț cel puțin dublu. M-am pronunțat, mi-aș dori un mijlocaș ofensiv, cu măcar 4-5 goluri/sezon pe acolo pe unde a mai jucat – dar cine îi dă pe ăștia așa ușor? După cum vedeți, încerc să păstrez simțul realității, nu îmi imaginez că putem găsi acum un Trică dar nici nu mi-aș dori să improvizăm acolo, pe centru, cu ceea ce avem, cu un jucator unidimensional (doar pe atac) precum De Zerbi. Totuși, cred ca baza de jucători urmăriți acum de CFR ar oferi ceva soluții, toate doar din afară. De pe plan intern, singura achiziție corectă (preț/calitate) cred că ar fi Iulian Popa de la Voința, un mijlocaș stânga formidabil, pe care ar fi fost bine să-l fi luat încă din vara lui 2011, când Sibiul nu promovase încă.  E nevoie, clar, de un fotbalist de clasă (iar pentru asta trebuie să fim dispuși să reinvestim TOT milionul primit acum, pentru că nu avem timp să așteptăm (nici măcar în seria de 4-5 amicale rămase) ca mijlocașul să se acomodeze; trebuie să joace din instinct și la superlativ, așa cum de multe ori reușea Renan.

Cât despre plecarea brazilianului, ofer încă 2 teme de meditație criticilor acestei mutări. În primul rând să vorbim despre calea sigură: s-a vândut jucătorul acum, s-a vândut poate pe bani serioși. 4,2 milioane de euro (la cât ar putea ajunge valoarea totală a transferului) este extraordinar pentru România. Se gândea cineva că putem lua, să zicem, 6-7 milioane pe el? Poate oferta a fost mare și datorită disperării italienilor, aparent l-au vrut cu orice preț. Să nu profităm de asta? Înțelegerea e interesantă, are multe variante, clauze. Ne putem trezi și cu milionul de euro și cu jucătorul venit înapoi. Apoi, să ne gândim: zona aceea centrală e una de risc maxim. Era de-ajuns o accidentare, era de-ajuns o scădere de formă și oferta își lua zborul. Suma asta, pentru un jucător care nici n-a jucat în acest sezon în Europa, mi se pare de nerefuzat. În plus, trebuie fim atenți și la considerentele financiare ale CFR-ului, un club care nu poate fi ”un sac fără fund”: dacă nu avem participare în Liga Campionilor – și vor fi multe astfel sezoane de-acum înainte – atunci este obligatoriu să facem măcar 1-2 astfel de transferuri pe an pentru a asigura profitul și creșterea echipei. Avem scouting competent, fiecare astfel de afacere sporește încrederea în el, este nevoie doar să îl asigurăm financiar, să avem acele ”gloanțe” pentru țintele ochite.

Dincolo de siguranță, la fel de importantă mi se pare atitudinea jucătorului privind propriul transfer. Sigur, totul s-a desfășurat elegant, rapid și fără sovăire. Citesc și prima declarație a lui Renan în Italia: ”Sunt fericit, iar acum îmi doresc să promovez în Serie A cu Sampdoria!”. Pură complezență, sau mai mult, adevărată fericire, poate planuri pe termen lung? Nu putem ști exact ce a gândit Renan, cel caracterizat de Paszkany drept profesionist desăvârșit, dar, personal, cred ca ne puteam aștepta ca jucătorului să nu-i  fi picat tocmai bine un refuz al transferului – ”suma e consistentă, obtineți profit suficient si rapid pe mine, lăsați-mă să plec!”, poate fi o manieră de a privi problema din partea unui brazilian pus să aleagă între România și Italia, chiar si Serie B, dar, să nu uităm, vorbim despre un club de mare tradiție, ca Sampdoria. Indiferent de cât de Mr. Perfect moral ar fi fost, nu pot să nu întreb: cum s-ar fi comportat oare jucătorul în cazul în care îi refuzam șansa?  De ce să jucăm la risc și nu la siguranță managerială?

Articolul sub forma site/blog aici: TRIBUNACFR.RO